Revista Şcoala Romanească

Scoala Romaneasca

Reclamă


Reclama
Opinii

Eterna reforma

Să facem un exerciţiu de imaginaţie: un funcţionar din orice minister al educaţiei din Finlanda, Japonia (recunoaşteţi modelele care i-au fermecat pe mai marii şcolii româneşti) sau chiar de pe Marte vrea să ştie mai multe despre educaţia de pe plaiurile mioritice. Apelează la statistici şi află că în ultimii 29 de ani la conducerea Ministerului Educaţiei (Cercetării/Inovării/Tineretului/etc.) s-au perindat 25 de miniştri cu scopul declarat ca învăţământul nostru să depăşească prin rezultate tot ceea ce produsese până în 1989, devenind, desigur, prioritate naţională. 
Pentru atingerea acestui deziderat, a superlativului superlativelor, se aplică o reţetă simplă, în următorii paşi:
a) La fiecare schimbare a guvernului se declară că tot ceea ce s-a făcut nu este bun şi, prin urmare, o luăm de la capăt. Nici nu durează mult: se schimbă conducerea inspectoratelor şcolare, directorii, programele, trecând săptămâni, luni în care nu se ştie ce e bine, ce e rău, ce oameni ai partidului au minunate calităţi manageriale. E ca şi cum din zidul pe care începi să-l construieşti observi permanent că nici o cărămidă nu e bună, dărâmând într-o nesfârşită trudă de meşter Manole.
b) Dacă tot trebuie să muncim şi nu ştim cum (sau nici măcar nu ne interesează) îi punem pe subordonaţi să tragă din greu. Vorbind metaforic de acea construcţie, îi punem pe oamenii şcolii să înalţe munţi de hârtii. Subtextul este clar: cu cât se completează mai multe fişe, proiecte, situaţii, situaţia situaţiilor, hârtii inutile, cu atât nimeni nu mai are timp să observe că ce este esenţial se diluează, că în locul faptelor, al rezultatelor concrete, al paşilor făcuţi înainte există doar cuvinte care sună frumos acoperind un mare gol.
c) Cadrul didactic dresat să se supună birocraţiei exagerate trebuie să se teamă de acel bau-bau numit ARACIP. În loc să îţi transformi fiecare lecţie într-o întâmplare fericită, într-o poveste de viaţă, într-o călătorie spre tine şi spre ceilalţi, trebuie să umpli bibliorafturile cu procese-verbale, proiecte, fotografii, documente, fără de care nu eşti crezut că ai fi putut să ţii ore de calitate, crescându-ţi discipolii ca să-şi depăşească maestrul. E un freamăt în clase, coridoare, cancelarii, o agitaţie care dă peste cap viaţa normală a şcolii, când învăţători, profesori, maiştri, elevi, părinţi trebuie să dea seamă căci altfel, calificativele primite îţi pun şcoala la coada clasamentului. Dacă tot ne raportăm la ce se întâmplă în UE ar trebui să se ştie că asemenea agenţii naţionale au fost de mult desfiinţate pe alte meleaguri. Dar cum la noi ideea permanentului control a dăinuit, se va continua să se scrie mult fiindcă, la urma urmei, şi scrisul e o muncă.
d) Cum pe vremuri T. Maiorescu observa şi exemplifica existenţa formelor fără fond, ar fi, cred, uimit să constate că peste un secol şi jumătate acestea există în număr mare şi acum, într-o societate ce stă sub semnul modernizării. Alături de el I. L. Caragiale ar avea nenumărate surse de inspiraţie pentru schiţe şi comedii. De exemplu, evaluarea la sfârşitul clasei a şasea (română, ştiinţe, limbă străină) nu are nici o legătură cu evaluarea naţională, itemii fiind cu totul alţii, iar structura  testelor nu este coerentă. E de mirare că rezultatele la testele PISA sunt slabe când materia şi cerinţele sunt cu totul altele comparativ cu programa din celelalte ţări? De ce să organizezi concurs de titularizare la care unii profesori obţin chiar nota 10 când nu există post pentru specializarea respectivă? Elevi, părinţi, profesori deopotrivă citesc stupefiaţi cerinţe/rezolvări la examenele naţionale formulate greşit. E munca unui Serviciu Naţional de Evaluare şi Examinare care, din când în când, rămâne corigent.
e) Aşa cum intenţiile  bune nu se transformă întotdeauna într-un rezultat excelent şi deschiderea deosebită de după 1989 oferită de manualele alternative a dus la apariţia sufocantă a numeroase auxiliare, cărţi opţionale ce devin obligatorii, o industrie înfloritoare aducătoare de profit pentru alţii, nu pentru şcoală. Nu e vorba de numărul excesiv al acestora pentru că cele mai bune se vor impune, ci de tipărirea unor materiale de scăzută calitate sau, mai grav, cu evidente greşeli ştiinţifice, adesea neadaptate vârstei, programei şi contextului social-istoric.
Dacă aceşti paşi se respectă, aşa cum s-a întâmplat până acum, oricine doreşte să analizeze sistemul nostru de învăţământ poate observa cu îngrijorare că, dincolo de vorbele mari, situaţia concretă în educaţie e îngrijorătoare. Pe de o parte probleme privind baza materială (mai ales în mediul rural), transportul elevilor navetişti, abandonul şcolar, analfabetismul funcţional, iar pe de altă parte atitudinea cadrelor didactice. Chiar dacă sunt motivaţi din punct de vedere material, având în vedere creşterile salariale, mulţi, şi nu doar cei cu vechime la catedră, nu mai au încredere în nesfârşitele promisiuni de mai bine, în reformarea sistemului. Oricât ai fi de entuziast şi dedicat, inerţia este efectul stagnării şi lehamitea devine o boală acută de care nimeni nu doreşte să sufere. Se pare că timpul schimbării chiar a sosit şi drumul  spre o şcoală a împlinirii trebuie să fie liber. lll
Nicoleta IvanPrim vicepreŞedinte Sindicatul Învăţământului Preuniversitar Galaţi

 
Pentru a putea adauga comentarii trebuie sa fiti autentificat!
 
Va aflati pe pagina : Opinii  Eterna reforma