Gabriela Eremia,
profesor discipline socio-umane,
Liceul Tehnologic ”Mihai Viteazu”, Vulcan
Subiectivitatea ca şi definire generală este ceva ce aparţine subiectului, este valabil numai pentru el, depinde de subiect, izvorăşte din el şi se raportează la el ; care nu are valoare independent de el.În modernitate , subiectivitatea a devenit principiu caracteristic însemnând individualism, drept la critic, autonomie şi filosofie idealistă absolută. Subiectivitatea este construită în epoca modernă de către Rene Descartes şi Edmund Husserl şi deconstruită, criticată de Friedrich Nietzsche şi Martin Heidegger. Primul este un precursor al existenţialismului iar cel de-al doilea este un filosof de marcă al acestui curent. Împreună au condus subiectul dincolo de marginile sale, transformând-ul într-unul parcă evadat din limitele normalului.Se înfăţişează parcă o altfel de metafizică, o metafizică al cărei subiect nu mai este el ca atare,şi unul necunoscut,sau mai degrabă inconştient dominat de tot ce este mai rău.
Îl recunoaştem aici pe Friedrich Nietzsche care datorită consideraţiilor sale filosofice şi prin intermediul cărora ajunge să facă un salt destul de evident de la ceea ce este concret-conştient , la ceea ce este incorect-inconştient, dar într-o formă mai actual,(Omul).Omul stă sub semnul existenţei sale imane, mundane ghidată de tot ceea ce se cheamă instinct, instinct de turmă aşa cum afirmă Friedrich Nietzsche într-una din lucrările sale. Iată , cum aici omul este limitat, este îngrădit şi forţat să rămână mereu la cheremul iraţionalităţii mânată de pulsiuni, afecte. Dacă Friedrich Nietzsche îi conferă omului, un certificate de naştere, ancorat într-o dimensiune a instinctualităţii , Martin Heidegger îl aruncă direct în lume lăsându-l să-şi poarte singur de grijă, aducându-l într-o formă mai reală, mai autentică şi mai consistent el îl numeşte Fiinţă ( Dasein). Dasein-ul este cel care fiinţează în lumea natural, este fiinţătorul al cărui sânge pulsează secundă cu secundă, minut cu minut înspre dobândirea unui echilibru care să-i poată permite să fiinţeze în continuare.
După toate aceste incursiuni într-o metafizică a destrucţiei subiectului, trebuie marcat momentul unic , singural al Eului.Este vorba de Cogito-ul cartezian care datorită descoperirilor riguroase ale fondatorului său , Rene Descartes a ajuns să fie punct de reper dar şi de ordine al întregii filosofii din sec.XX.Deşi format în spiritual ştiinţelor exacte (logica , matematica, geometria) Rene Descartes a reuşit să îşi impună amprenta asupra tuturor modalităţilor de căutare a unei certitudini. Formula sa celebră Dubito ergo cogito, Cogito ergo sum a rămas în istorie ca un bloc solid, centrat pe un raţionalism indubitabil , o realitate existenţială în sensul unui Eu, a unei conştiinţe de sine stătătoare. De aici Rene Descartes îşi planifică întregul sistem de raţionamente care îl direcţionează înspre o lume ai cărei actori sunt: subiectul în forma lui concretă, neîndoielnică, indubitabilă, apoi subiectul văzut în forma lui spiritual (Dumnezeu) şi obiectele exterioare. La Rene Descartes lucrurile stau în felul acesta, la Edmund Husserl se schimbă, devin mai puţin digerabile în sensul complexităţii lor.În tot ceea ce a întreprins Husserl stă fenomenologia, o fenomenologie a cogito-ului în forma lui reinterpretativă. Cu alte cuvinte tot ceea ce face Husserl nu este altceva decât o reintrepretare a cogito-ului cartezian nu în forma lui considerată de unii asemenea nebuniei , ci în forma unui cogitatum, a unei conştiinţe îndreptate către ceva, care vizează ceva, care intuieşte ceva şi anume esenţele pure prin intermediul reducţiei eidetice.
La fel de important este şi reducţia fenomenologică care separă lumea natural , naivă, banală şi cotidiană de lumea transcendentală-idealistă. Aici se evidenţiază două feluri de ego-uri; unul care trăieşte în lume efectiv şi este împarantezat şi unul care trăieşte deasupra acestuia unul pur care se desoperă pe sine ca ceva pur dar şi ca ceva ce poartă îmn sine partea lumească. În sfârşit avem de-a face pe de o parte cu o subiectivitate transcendental, idealist, iar pe de altă parte este recunoscută de către Husserl, care deşi este pusă în paranteză de acest filosof, ea nu este eliminată pe deplin, se face abstracţie de aceasta, dar nu este contestată. Oricum filosofia husserliană şi în general acest domeniu lasă loc interpretărilor mai mult sau mai puţin abstracte ale reprezentaţilor acestui curent.
Bibilografie
1.Jurgen Habermas, Discursul filosofic al modernității, Traducere de Gilbert Lepădatu, București, All, 2000 .
2.Deac, Ioan, Ontologia subiectivității, București, Editura Paideia, 2003.