Liceal

Aparenţă şi esenţă (necesitate existenţială)

              Eremia Gabriela,

profesor discipline socio-umane,
Liceul Tehnologic ”Mihai Viteazu”, Vulcan

 

                 Lumea ca întreg, existenţa în ansamblu e compusă din două lucruri inseparabile care conduc la  descifrarea  sau nu a unei lumi posibile. Posibilitatea sau imposibilitatea existenţei este marcată în filosofie de către idealismul lui Platon care îşi pune ampenta asupra filosofiei  şi nu numai deoarece marchează un teren pregătitor pentru întreaga istorie a filosofiei.  La fel ca şi presocraticii, Platon a fost interesat atât de ceea ce e veşnic şi neschimbat în natură cât şi de ceea ce este veşnic şi neschimbat în morală şi societate.

                Esenţa fiosofiei sale constă în delimitarea  concretă între o lume a simţurilor, sensibilă aparentă şi o lume a Ideilor, perfectă, eternă, imuabilă. Lumea Ideilor se află dincolo de cea aparentă, transcende spre  lume posibilă şi incognoscibilă. Nimic din ceea ce există în lumea simţurilor nu este de durată, *totul curge* după cum afirmă Heraclit. Nu putem dobândi o cunoaştere sigură despre ceva care se schimbă. Cu alte cuvinte despre ceea ce aparţine lumi simţurilor avem doar păreri incerte, nesigure fără să putem beneficia de o cunoaştere autentică, reală a lumi. Împărţind realitatea în două lumi posibile cea a simţurilor şi cea a Ideilor Platon îşi continuă demersul filosofic ajungând poate la o formă mai concretă a existenţei – omul.

                Fiinţa umană este formată dintr-un corp,  legat fiind de lumea simţurilor şi un suflet nemuritor care este lăcaşul raţiunii. Sufletul a existat mai întâi într-o lume a Ideilor, dar îndată ce se trezeşte într-un corp, a uitat ideile desăvârşite, fiinţa absolută. De aici începe o adevărată revoltă a sufletului împotriva unui ceva numit corp nedesăvârşit şi neesenţial.  Sufletul doreşte să se elibereze din temniţa corpului, fiindcă tânjeşte după Absolut care-i conferă fericire eternă. Idealismul lui Platon este combătut de Aristotel care susţine că nimic nu există în conştiinţă înainte de a fi existat în simţuri. Există o raţiune înnăscută, o capacitate de a ordona toate impresile simţurilor în diferite grupe şi clase.  Raţiunea este o caracteristică fundamentală a omului, dar ea este absolut *goală* cât timp nu simţim nimic.

               Mergând pe urmele maestrului său Aristotel susţine că realitatea este formată din diferite lucruri individuale, care reprezintă o unitate compusă din formă şi substanţă. Forma desemnează însuşirile specifice ale lucrurilor, iar substanţa este materialul din care e format lucrul.  Aristotel este adeptul transformărilor din natură, orice schimbare fiind o remodelare a substanţei de la posibilitate la realitate. Totul este într-o permanentă devenire, fiinţa în sine se află proces de transformare conştient sau nu.  Existenţa, sensul acesteia nu poate fi conceput în absenţa unor elemente care se opun. De aceea este necesară o evaluare critică a contrariilor, a valorilor evidenţiată în modernitate de către filosoful german Friedrich Nietzsche.Evaluările raportate la elementul lor, nu sunt valori, ci moduri de a fi, moduri de existenţă ale celor care judecă şi evaluează slujind tocmai drept principii acestor valori.  Iată de ce noi avem întotdeauna credinţele, sentimentele, gândurile pe care le merităm în funcţie de modul nostru de a fi şi de stilui nostru de viaţă. Există lucruri pe care nu le putem spune, simţi şi concepe decât dacă interpretăm, evaluăm *josnic*, dacă trăim şi gândim *grosolan*. Sensul existenţei, al vieţii constă într-o permanentă luptă a contrariilor, valori care coordonează întreaga existenţă. În locul dualităţii  metafizice dintre aparenţă şi esenţă, Nietzsche introduce corelaţia fenomen-sens. Sensul unui lucru, fenomen se află în forţa (voinţa) care îl exploatează şi se exprimă prin el.

              Fiecare eveniment fenomen are o multitudine de înţelesuri care lasă loc interpretărilor. Astfel sensul este o noţiune complexă deoarece există întotdeauna o pluralitate de sensuri, o constelaţie, un complex de succesiuni, dar şi de coexistenţe care fac din interpretare o artă

               * Orice biruinţă şi înstăpânire este un nou fel de a interpreta. *Filosofia însăşi este un mod de a interpreta, de a găsi sensul profund al existenţei prin intermediul unor concepte corelativ, menite să ofere sau nu o rezolvare certă, concretă la dilemele profunde ontologic-metefizice.
În aparență, totul este fals trecut prin filtrul simțurilor fără o evaluare obiectivă, rațională. Filosofia, filosoful reflectă înțelepciunea, acel mod de cunoaștere de dragul cunoașterii care poate transforma aparența în esență. De fapt întregul demers filosofic are în vedere acest aspect și nu numai. Delimitarea dintre simțuri și rațiune, adevar și falsitate,întuneric și lumină, aparență și esență se încadrează într-o dispută nesfârșită, analiza temeinică, riguroasă menită să ofere răspunsuri relative, inexacte, subiective.Totul este relativ, afirma Einstein nu poate fi pe deplin cunoscut, însă intelectul, rațiunea noastră poate, are capacitatea de a distinge ceea ce este de ceea ce nu este. Sofiștii sunt cei care acordă importanță relativismului, distincției ontologic-metafizice din perioada antică, întrucât binele, răul, falsul etc nu sunt absolute, deoarece la originea lor se află obiceiuri și credințe cât se poate de diferite.

         „Omul este măsura tuturor lucrurilor :a celor ce sunt că sunt  și a celor ce nu sunt că nu sunt”, tot ce ține de lumea omului -morala, adevărul, acțiunile politice, limbajul va fi pe măsura lui, sau mai degrabă de modul de percepere a existenței ca întreg.

            Din cauza slăbiciunii simțurilor, nu suntem în stare să deosebim adevărul. (aparența de esență) – Anaxagoras.

 Bibliografie :

  1. Platon, Republica, Traducere de Dumitru Vanghelis, Editura Antet;
  2. Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine și de rău, de Alexandru Diaconovici, Editura Antet;

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.