Gimnazial Liceal Resurse Umane

Mişcarea sindicală românească în primele decenii de la apariţie

Prof. dr. Antoniu-Ioan Berar

Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş

 

Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a reprezentat debutul epocii moderne în spaţiul românesc situat la exteriorul Carpaţilor. Modernismul a fost însoţit de o dezvoltare a burgheziei, noua categorie socială care a evoluat din acel moment pe tot parcursul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Capitalismul românesc a dus la apariţia primelor fabrici, iar o dată cu acestea, a unei noi categorii sociale, muncitorimea.

Alături de Revoluţia lui Tudor Vladimirescu de la 1821, Revoluţia din Principatele Române de la 1848, Mica Unire din anul 1859, Reformele lui Alexandru Ioan Cuza şi domnia lui Carol I au favorizat dezvoltarea ţării din punct de vedere economic. Progresul a însemnat dezvoltarea industriei şi creşterea numărului muncitorilor. În acest context, în ţara noastră, idea sindicală a pătruns în masele muncitoreşti mai mult prin canalul socialist, ca o prelungire a ideii socialiste. Din acest motiv, ideea sindicală se confundă astăzi, în multe cazuri, cu ideea socialistă.

Naşterea sindicalismului românesc a fost consecinţa a două fapte concomitente şi anume dezvoltarea tot mai accentuată a capitalismului în forma sa industrială şi pătrunderea ideii socialiste în centrele muncitoreşti din ţară. Societatea tipografilor din Bucureşti, fondată în anul 1887, poate fi considerată ca fiind prima organizaţie de tip sindical apărută în ţara noastră. Această organizaţie a muncitorilor tipografi a pus pentru prima oară în discuţie semnarea unui contract colectiv de muncă care să fie unitar pentru întreaga ramură, iar în anul 1890 la iniţiativa organizaţiilor muncitoreşti s-a sărbătorit pentru prima dată în România ziua de 1 Mai.

Trebuie precizat faptul că primele organizaţii nu au fost nişte sindicate în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă societăţi de ajutor mutual. Însă, începând din anul 1904, ca urmare a activităţilor desfăşurate de cercul socialist „România Muncitoare” o parte importantă dintre meşteşugarii marilor oraşe,  mai ales muncitorii din porturi, au aderat la curentul socialist şi la mişcarea sindicală.  Cercul socialist „România muncitoare”, continuatorul vechiul cerc muncitoresc cu acelați nume s-a înfiinţat la Bucureşti în anul 1901 şi urmărea să ofere „un mediu mai primitor unor idei și cugetări”. Numărul membrilor cercului socialist a fost de 200 persoane în anul 1902. Dintre lideri îi amintim pe I.C. Frimu, Dumitru Th. Neculuță, Alexandru Constantinescu, Iosif Nădejde-Armașu şi V. Anagnoste. Anii 1904 şi 1911 au reprezentat perioada în care a început procesul de înfiinţare a adevăratelor organizaţii sindicale din România, când, cu ocazia unor congrese muncitoreşti, salariaţii din sectorul industrial românesc au cerut înfiinţarea unei mişcări sindicale cu scopul de li se apăra interesele în lupta contra patronatului.

Astfel, Sindicatul tâmplarilor a fost primul sindicat adevărat înfiinţat în România, în data de 18 iunie 1905, cu aproximativ 20 de membri. Au urmat sindicatele croitorilor şi cizmarilor. Data de 18 iunie rămâne un punct de plecare pentru lupta sindicală din ţara noastră, astfel că, în luna iunie 2021 vom sărbători 116 ani de existență a mișcării sindicale. Numărul sindicaliștilor a crescut treptat. În anul 1906 în ţara noastră existau 30 de sindicate cu  4.466 membri, iar în anul 1907 erau 55 de sindicate cu 8.470 de membri. Organe de presă muncitoreşti din acei ani au fost: Tipograful român (1865), Analele Tipografice (1869), Uvrierul (1872) şi Lucrătorul român (1872). Pe lângă publicațiile amintite anterior, alte câteva apăreau în primii ani ai secolului al XX-lea: Viața muncitorului (1900), Independența tipografică (1900-1907), Apărătorul (1901) şi  Repausul duminical (1904).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.